RaZoR-07

Intr-adevar, nu are legatura, e doar un indiciu, valabil pe un segment de piata. Matizul tau e "altfel". Banuiesc, dupa locatia din profil. La ale noastre imobilizatorul (ca de la el e becul) a aparut odata cu euro 3 si cu aprinderea electronica.

Pai asa ma gandeam si eu, n-ai observat tonul? N-am facut calcule ca sa nu ma sperii. )

Al meu nu a facut poc. Deci nu l-am supraturat. Si nici nu a avut probleme, in afara de un injector care s-a obisnuit sa mearga cu robinetul deschis la maxim, ocazie cu care masina a dovedit ca stie sa mearga si in doi cilindri, unul fiind fleasca, ud tot. Desi inclin sa cred ca de vina au fost vreo trei plinuri de benzina foarte proasta. Nu cred sa fi fost de vina mersul "in blana" pe A1 de la cap la coada. > Nu stiu cat a fost consumul in asemenea conditii, dar cred ca mic, pentru ca mergeam constant...

Esti tare incruntat. Incearca sa te mai destinzi putin. Rasul nu ingrasa, e chiar sanatos.

Cu 40-50 e ok. Si se simte diferenta doar la stabilitate, la demaraj si la consum nu simti nimic. Incearca. Ba chiar la consum, pe anumite trasee, ar trebui sa se vada o scadere, pentru ca reduci mai putin viteza in curbe, deci mergi mai aproape de mersul ideal, cel constant. De fapt datorita suspensiei heavy-duty, fara incarcare heavy-duty. Ca daca o incarci, pica mult mai greu amortizoarele. Am spus 165, nu 175. Si e testata deja de mai multi. Diferenta mare se simte la curbe. Cu anvelopele originale derapeaza cu mult inainte de a risca sa se rastoarne. Desi raportul inaltime/latime o recomanda pentru rasturnare... > Tolin, devierea discutiei spre stabilitate a pornit de la aprecierea aiuristica "il sufla vreun tir de pe autostrada". Deci e off-topic provocat. O fi reusit sa treaca Loganul testul elanului, dar avem si noi mandria noastra de matizisti... Una peste alta, la fel ca oricare alta masina, Matizul, cum il ingrijesti, asa il ai. Cel mai bun exemplu sunt cele exploatate pe taxi: sute de mii de kilometri, aproape exclusiv urban, cu soferi angajati care (majoritatea) isi bat joc de masina etc.

Ce treaba ai cu vacanta? Ca intalnirea se face in w-e... Din pacate inca nu se stie in care. >

Te asteptam. Amorezul o sa fie incantat. La intalnirile noastre el e singurul cu "salupa".

In sfarsit au recunoscut explicit, din pacate doar partial, ca Loganul sufera de o boala cronica: ruginolita. > Mai recunoscusera anterior, implicit, dar oarecum mai complet, cand au lansat cu surle si trambite noua tehnologie de vopsire. Citeste printre randuri. Sau ai nevoie de traducere? Mersi pentru aprecieri. Chiar asta era si ideea. Am incercat sa transmit impresiile mele, dupa un scurt test-drive, intr-un mod menit sa ne mai descreteasca fruntile. Fara a avea pretentia ca am descoperit adevarul absolut cu privire la Logan.

Cand face poc...? >

Tensiunea mica pe baterie si scanteia anemica ar putea rezulta si din apasarea franei in timp ce se actioneaza demarorul. Acum cativa anisori aveam si eu frecvent rateuri la pornirea motorului. Dupa ce am scapat de obiceiul de a apasa frana la pornire, nu am mai avut probleme. Eu astept stingerea check-ului, pe considerentul ca nu degeaba l-a facut producatorul sa se stinga inainte de pornirea motorului.

RamboX Daca avea podeaua din tabla mai groasa era putin mai grea, mult mai stabila si ceva mai scumpa. Eu am compensat aceasta problema cu 2 saculeti de nisip sub scaunele din fata. Suficient de ieftin, dar daca era podeaua mai grea, obtineam acelasi rezultat si puteam utiliza spatiul de sub scaune la altceva. De asemenea faptul ca este o masina ieftina se reflecta si in latimea anvelopelor (masinuta cere 165) cu o influenta masiva asupra aderentei si stabilitatii. Si lista ar putea continua, dar cred ca este suficient. Pe de alta parte Matizurile fabricate in Romania au suspensie heavy-duty, mai inaltata, ceea ce influenteaza negativ stabilitatea si longevitatea amortizoarelor (la Matizurile care umbla mai mult neincarcate). Nu e cazul la mine, ca eu, de cand am schimbat amortizoarele spate, la 20.000 km, am permanent portbagajul plin.

Impresii dupa test-drive (aproape) involuntar cu minunea industriei auto romanesti, Loganul emceve decei. Din motive de beutura peste masura si fara de socoteala (nu eu, altul) imi petrecui buna parte a zilei a doua de Craciun la volan de Logan emceve si diesel pe deasupra, incarcat ochi cu voinicii din poveste care or facut ochii cat cepele cand or auzit ca n-am mai condus niciodata masina de carat varza. Ca sa fie capac la intamplare, ninsoarea proaspata se asternea molcom pe drum iar noaptea s-a inganat cu ziua pana a trimis-o la culcare. Noroc cu cotrunderul 4X4 si xenoanele cu gaz lampant tip candela, ca fara ele cine stie pe unde ajungeam. P.S.: A draq munca de sisif sa gasesti claxonul la golan, ca oricum faza lunga am aflat unde era dupa ce am rupt maneta de semnalizare, iar geamurile nu le-am deschis sa nu inghete aia de pe trotuare. P.P.S.: Mi s-a parut mie sau directia are force-feedback? La denivelari imi cam fura volanul din mana... oare trebuia setat mai soft? P.P.P.S: Motorul trage uniform de la 300 rpm dar nu stiu pana unde ca eu m-am plictisit pe la 2000 iar pe ceas nici la 7000 nu era rosu. Ca doar nu s-o fi terminat vopseaua rosie la Mioveni... P.P.P.P.S.: Mi-am umplut barbia de vanatai, lovind-o cu genunchiul stang de fiecare data cand trebuia sa apas pe ambreiaj. Probabil montasera din greseala ambreiaj pentru invalizi, care trebuia apasat cu mana...

De acord, doar ca nu e ghinion, e noroc. La Multi Kilometri!

Ce aveam de spus/propus este in titlul topicului, asa ca acum postez ca sa ma aflu-n treaba. ) Din ce se barfeste in mediul telefonic oltenesc, cica vine si Guru. Ca sa pastram traditia ultimelor prea multe saptamani, trebuie sa fim cel putin trei. Cine se mai baga? Repede, pana se inchide sezonul de inscrieri.

Incep eu. Asteptam si alti aventurieri din traficul urban si interurban oltenesc. Jurnal de trafic urban Cetatea Baniei, zona centrala, 16 ianuarie anno domini 2008, rush hour 17 :00 Este deja cunoscut faptul ca “facerea de bine si deplasarea urbana la ora de varf sunt f-word de mama”, deci nu are rost sa insistam asupra acestor aspecte strict teoretice. Fapt pentru care trecem rapid (fistigoi, cum se spune in mediul rural oltenesc) la fapte. Executand o deplasare mai putin rectilinie, dar suficient de uniforma, cu Matizaurul personal, pentru prieteni FuriaRosieTurbo, am facut o prima escala programata la locatia TCIF pentru a prelua una bucata nevasta, cunoscand deja faptul ca “avem de umblat”. Toate bune si frumoase, mai ales ca bona nu a avut nimic de obiectat cu privire la programul prelungit (nici nu avea cum, avand in vedere mult prea prelungitul concediu platit de care beneficiase in perioada sarbatorilor). Treaba incepe sa se complice odata cu executarea operatiunii de imbarcare din parcare. Susmentionata sotie s-a prezentat la extraction point cu un intreg pluton de sefi (sefe) cu pofta nebuna de a efectua o croaziera urbana catre casa cu Matizacul cel mai rosu din Sud-Estul Europei. Am imbarcat intreaga gloata ciripitoare si am purces catre infruntarea crancena cu multiplele tedeiuri si beamveuri proaspat trezite din amorteala, dupa multe zile de inzapezire, odata cu dezghetul. Apa, proaspat revenita la starea lichida, picura peste tot in jur, peisajul urban fiind dominat de o atmosfera lacustra. Matizacul se strecura abil in traficul specific orei de varf craiovene. Mai multi soferi care isi luasera permisul de la librarie si nu respectau indicatia de a conduce doar masini lego mai mult stateau decat mergeau, incurcandu-i si pe ceilalti, oarecum mai talentati. Privind imprejur, am constatat ca s-a modificat Codul Rutier fara stirea mea, mai nou semnalizarea si asigurarea devenind facultative, iar prioritatea, una dintre optiunile de echipare a masinii. Desigur, FuriaRosieTurbo nu avea, fiind E-klasse stock. Taximetristii, ca de obicei, aveau prioritate chiar si fata de ambulanta. Punand in aplicare intregul bagaj de cunostinte si aptitudini de sofer calit in jungla urbana capitalista, am elaborat instant un traseu de evitare a zonelor de gatuire a traficului, reusind, cu putin noroc, sa ma deplasez fara nici o oprire pana la Universitate. Toate semafoarele erau pe verde si traficul oarecum dezlanat mi-a permis sa valsez in voie de pe o banda pe alta, in timp ce le multumeam dobitocilor care nu stiu sa mearga decat la axul drumului ca mi-au lasat libera banda 1 pe distante atat de lungi incat am crezut initial ca e banda de urgenta. La Universitate situatia s-a schimbat radical, prinzand rosu de doua ori la primul semafor. M-am strecurat cu abilitate de pe o banda pe alta, reusind primul pit stop in dreptul Universitatii, intre semafoare, pe banda de dincolo de stalpi, pentru cine cunoaste zona, ocazie cu care am debarcat una bucata exemplar matusalemic pretins feminin care nu mai contenea cu multumirile si saluturile, spre disperarea unui taximetrist claxonator care se uita plin de ura la posteriorul sfidator al Matizacului personal. De parca ei, taximetristii din intreaga lume, ar opri ca sa ia/lase clienti numai in locuri special amenajate. Am continuat cu executarea unei manevre abile pe trecerea de pietoni care mi-a permis sa parasesc banda dedicat virajului la dreapta, plasandu-ma pe banda de mers inainte, in pole-position, convins fiind ca nu puteam incurca pe nimeni, deoarece, dupa anumite repere numai de mine stiute, aflu intotdeauna cand vine verdele, cu vreo doua secunde inainte, iar demarajul exemplar al Matizacului ma scuteste mereu de eventualele flash-uri mustratoare. Exact asa s-a intamplat si acum, traversand intersectia ca si cum as fi mers pe banda pentru Matizuri. In continuare, traseul ales s-a dovedit neinspirat: stanga din Carol I in V.Conta, OK, dreapta din V. Conta in I.L.Caragiale, eroare fatala. La jumatatea pantei un daciot cu absente multe la cursul de pricepere, reusise sa blocheze drumul in asa hal incat nici impins nu era in stare sa se deplaseze macar inapoi, adica la vale. Profitand de calitatile naturale ale Matizacului, am executat o intoarcere din en miscari, urmata de stanga pe V.Conta si iar stanga pe G.Cosbuc (strada care ar fi meritat mai degraba numele de Stada (foarte) Inclinata, avand cam pe jumatate din lungimea ei o inclinare de cca 45 de grade kelvin. De aceasta data eroarea fatala a constat in faptul ca, exact pe portiunea inclinata, strada nu fusese nici deszapezita si nici macar circulata (decat de pietoni). Daca ar fi fost teritoriu virgin, cred ca se descurca Matizacul sa-si taie drum, chiar si fara plug. Dar talentul deosebit al pietonilor de a batatori superficial zapada pe o latime de 2-2,5 m pana in vale a transformat acest segment de drum intr-o bariera de netrecut chiar si pentru SUV-uri 4X4, parerea mea, sic! Cu aceasta ocazie provoc pe toti cei care vor sa dovedeasca ceva, nu sa urce, ca asta ar fi prea de tot, macar sa coboare... Atasez pentru doritori harta. Pariuri nu fac de felul meu, doar galerie, daca se-ncumeta careva. Din punctul meu de vedere, a urmat o mica escapada de 200 m in marche-arriere, pe drum ingust, deszapezit de mantuiala la modul serpuit. Aventura a continuat cu o coborare periculoasa pe o strada oarecum mai putin inclinata, dar de fapt, mai periculoasa, ca e coborarea in curba, fara altceva in dreapta decat o mica rapa de vreo trei metri, str. Doinei. Iesind in strada ce poarta numele lui Stefan cel Mare si Sfant, altfel spus intorcandu-ma in lumea civilizata, mi-am continuat in voie traseul evazionist, catre a doua escala neprogramata, Romnicon, la doar 500 m de urmatoarea escala, de data asta programata, Simplon. Dupa o asteptare democratic de lunga la medica de famelie (pentru o amarata de trimitere care se putea rezolva in 2-3 min.) am plecat, in sfarsit, spre casa, urmand, rupt de foame, traiectorii la fel de evazive ca si pana acum. Dupa ce mi-a trecut foamea, rupt de dor, de dorul Maracanei de aceasta data, am executat o mica excursie urbana in zona folclorica a filialei DWCC Craiova, finalizata cu o intalnire “la botu` calului” cu liderul nostru spiritual posesor de Matiz “mai rosu decat prevede legea”. Daca asemenea povestiri au darul de a speria pe doritorii de vizite in Cetatea Baniei, ne cerem scuze anticipat, cu mentiunea ca realitatea este mult mai cruda. Viata bate cartea!

Multumim pentru aprecierile favorabile primite din partea criticului laudator de serviciu, a.k.a. Amorezul.

Pentru astfel de probleme am mai utilizat cu succes un spray "DeIcer". Banuiesc ca se gasesc diverse variante, de la diferiti producatori, prin hypermarket-uri. Utilizarea preventiva este cea mai buna solutie, indiferent de produsul ales.

Cheia originala de Matiz arata altfel. Ar putea fi, totusi, o copie a cheii originale.

Ar fi bine ca oamenii care nu stiu sau ignora care-i treaba cu Matizul sa nu-si mai dea cu parerea despre stabilitatea Matizului, mai ales pe un topic referitor la fiabilitate. Se ajunge inevitabil la off-topic, la versus si la flame. In orice caz nu pe autostrada ai probleme cu tirurile, pentru ca alea de pe contrasens sunt departe iar cele care merg pe acelasi sens au aproape aceeasi viteza. Iar cu un minim de experienta nu mai ai probleme cu tirurile nicaieri. E o masina ieftina, e normal sa aiba hachitele ei, dar odata ce te-ai obisnuit cu ea si ajungi sa-i cunosti limitele, e OK. Fiabilitatea, ca si la Cielo, a acazut in timp, astfel incat in acest moment nu as da E2-ul meu (2003/60.000 km) pe un Matiz nou, desi inca are un raport calitate/pret destul de bun. Datorita pretului mic, ca masina "de facut bani" se amortizeaza foarte rapid. Ca masina de familie (desigur, familie mica, fara copii sau cu 1-2 copii mici) si mai ales ca masina de oras, la 10-20 de mii de km pe an, pentru cine nu-si permite alte variante mai scumpe, este preferabil unui SH, deoarece se intretine incomparabil mai ieftin. Dar mai conteaza si preferintele fiecaruia, status-ul social etc. Desi nonconformistii (ca mine) spun ca nu masina il face pe om. Nu vreau sa expun aici aspecte pe care le stiu din auzite mai ales ca ar putea parea pentru carcotasi povesti nemuritoare, dar estimez ca voi folosi fara probleme Matizul meu inca vreo cinci ani (inca cca 50.000 km), apoi vor aparea probleme datorita varstei. La o utilizare intensiva (multi km/an), in regim preponderent extraurban, ar trebui sa treaca de 300.000 fara probleme majore.

Un Cronicar aplecat pe problema 10 ianuarie 2008, orele 19:00, Craiova, locatia hibernala a intalnirilor filialei din Banie DWCC Din cele doua variante de parcare preconizate am ales-o pe a treia, “la umbra lui Nea` Nicu”. Ajungand primul la intalnire, am profitat de situatie pentru a mai lectura cateva pasaje din telenovela aviatica “Intre doua decolari”, in timp ce tocam constiincios o portie zdravana de bomboane agricole. Asa se face ca la sosirea domnului Amorez eram intr-o stare euforica maxima, de a crezut bietul de el ca bulgarii ne-au dat seminte tratate si a refuzat oferta mea generoasa de a ma insoti in activitatea rumegatoare. Nici n-am apucat sa ne impartasim unul altuia ultimele peripetii pe soselele patriei, ca a si aparut Guru, parcand Matizacul in antiteza cu salupa Amorezului, adica bot in bot. Binefacerile temperaturii exterioare craiovene ne-au convins sa purcedem fara intarziere catre interioare ceva mai calde unde persista inca interdictia de a consuma produse agricole de import. Ordinea de zi a dezbaterilor aprinse care s-au petrecut a inclus, pe langa planurile fotografice ale lui Guru, problema supraracirii Matizacului si a altor bolizi in conditii de iarna mioritica. Analizand mai multe cazuri concrete, in diverse conditii, pe un esantion reprezentativ, am tras concluzia ca la motoare mici si relativ mici, solutia este incalzirea motorului cu caldura oprita, dar cu ventilatie la maxim si dezaburire, injumatatind astfel timpul de incalzire, iar pentru a evita racirea motorului la relanti, cu caldura pornita, nivelul lichidului de racire trebuie sa fie la minim. Ca sa vada Elfu` ce loganeala a pierdut trebuie sa mai facem o mica intoarcere in timp, la orele premergatoare intalnirii propriu-zise. Sa aflati si voi ce influenta nefasta poate avea un Logan asupra sigurantei traficului. Toata lumea stie cat de simplu este si cat de putin dureaza schimbarea becurilor din farurile Matizacului. Dar putini stiu (si mai putini si-au “manjit mainile” incercand) cat de dificila este aceasta operatie la frigiderul national si, implicit, cat de mult dureaza, cel putin prima data. In dimineata zilei de intalnire eu faceam (inca) parte dintre fericitii inocenti care inca nu trecusera prin chinurile schimbarii de becuri la minunea industriei mioritice, sau miovenice, cu voia dumneavoastra. Pe la orele 16:00, satul (cine n-ar fi fost?) de frecusul unei zile “normale” de lucru, ma trage ata sa ma duc pe acasa, urmand ca apoi sa ma deplasez rectiliniu si aproximativ uniform catre locul de unde trebuia sa-mi iau consoarta pentru a o aduce la domiciliu. In parcarea deja destul de aglomerata din fata blocului, un vecin a carui identitate nu prezinta relevanta pentru povestea noastra, posesor de Logani (un decei personal si un empei de la lucru), se minuna ce sa faca la botu` Loganului de serviciu ca se se produca lumina. Explicatiile lui debuteaza fulminant cu “nu stiu in ce se mai tine, ca i-am scos mufa...”, starnind, fireste, hilaritate printre cei prezenti, ca doar nu era sa stea saracu` bec doar intr-o mufa. Asa ceva nici la Logan nu parea credibil. Iau problema in mana, in calitate de specialist in nimicuri automobilistice, si-mi var capatana sub capota frigiderului. Rezultatul, previzibil dealtfel, a fost un cucui de toata frumusetea, pentru ca nici macar un copil nu poate avea pretentia sa-si introduca micuta sfera din varful gatului intre farul Loganului si suportul motorului. Renunt la pretentia de a vedea cu ochii si-mi introbag mana in zona crepusculara a farului incercand sa-mi dau seama pe dibuite care ar fi sistemul de prindere. Dupa indelungi dibuieli si adanci zgarieturi, am constatat ca sistemul de prindere e la fel ca la Matiz... dar altfel. Aceeasi clema din sarma otelita, cu diferenta aberanta ca nu e pusa orizontal, ci vertical, avand balamalele in partea de jos, ceea ce inducea indubitabil imposibilitatea de a vedea cum este prinsa in partea de sus. Dupa ce am adresat cateva injuraturi, atat inspiratilor proiectanti ai Loganului, cat si propriei inspiratii (cand un prieten mi-a oferit o pensa chirurgicala pentru a o utiliza in nobila misiune de extragere a ancorei din gura plina de dinti ascutiti a agerului peste rapitor, am refuzat ca un dobitoc celalalt instrument pe care mi l-a oferit, si anume o oglinjoara din acelea pe care le foloseste nenea dentistu` ca sa ni se uite-n gura fara sa fie nevoit sa stea in cap, instrument esential pentru acces vizual in locatii altfel inaccesibile, cum e farul de Logan), am procedat tot pe dibuite, intr-un tarziu cu succes, la desfacerea clemei si inlocuirea becului pe partea dreapta a agregatului. Am reusit sa pun la loc clema buclucasa, garnitura de cauciuc si mufa atoatesustinatoare, trecand fireste la testul final. Nu al elanului ca pe ala l-au facut deja altii, ci al becului. Ocazie cu care am constatat ca merge. Doar cel din dreapta, ca si stangul era tot mort. Cerandu-i mandrului posesor de Logan (fost orb, actualmente doar chior) celalalt bec, am avut parte de inca o mostra de gandire loganistica: “Pai n-am, ca ala din stanga s-a ars acum doua zile, dupa ce cumparasem becul pentru dreapta...”, de parca la Logan ar fi diferite. Prin prisma obligativitatii legale si de bun simt de a asigura macar functionarea macar a becului din stanga, ramane sideranta nonsalanta cu care m-a pus individul sa-l schimb doar pe cel din dreapta. Pe deplin constient de faptul ca “nicio fapta buna nu ramane nepedepsita” am purces catre portbagajul rachietei turco-coreene personale de unde am produs un bec ramas de rezerva dupa dotarea cu xenoane, si am realizat cu chiu, cu vai, manopera descrisa mai sus, si la farul din stanga al golanului. Becurile de pozitie erau si alea moarte dar, neavand la indemana asa ceva, le-am lasat pe alta data. Uitandu-ma la ceas am constatat ca, intr-adevar, “pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti”. Mai aveam la dispozitie doar cinci minute pentru a parcurge sase kilometri de traseu urban pana la intalnirea cu jumatatea mea. Imposibil de realizat chiar si cu Matizul. Am anuntat-o telefonic despre iminenta intarziere si am purces la drum. “Graba strica treaba”, ziceau batranii, si bine ziceau. Dupa parcurgerea primului kilometru, execut o depasire demna de filmele cu prosti, eu cu 40 la ora si daciotu` depasit, cu 20, cand, hop, un alt daciot care se asigurase probabil in secolul trecut, binevoieste sa patrunda pe drum, venind din partea dreapta, la zece metri in fata mea, in timp ce un mandru utilizator de VAG se pregatea sa intre dintr-o strada laterala din stanga mea. Instinctele primare mi-au intrat in functiune mult prea brusc pentru capacitatea de franare a Matizacului privat de ABS. Rezultatul a fost blocarea instantanee a tuturor rotilor, urmata de o pirueta de 180 de grade kelvin, pe roata din stanga fata, executata in mai putin de o nanosecunda, ceea ce mi-a permis sa opresc cu kuru` intre daciotu` deja intrat pe drum si VAG-inistu` a carui sotie se udase toata. Din fericire fara impact, nici simplu, nici dublu. Am multumit ingerului pazitor ca m-a ferit de necaz si de aceasta data (mooooaaamaaaa, cate datorii am la el! Trebuie sa-i dau o BRRC cu prima ocazie...) si mi-am continuat drumul, minunandu-ma ce efect distructiv puteau avea becurile arse ale unui Logan si la ce distanta. Cam asa cum v-am adus aceasta poveste la cunostinta domniilor voastre, au auzit-o si cei, mult prea putini din pacate, prezenti la intalnire. In rest, intalnirea s-a finalizat cu o frumoasa sedinta foto “pe mana Amorezului”, pozele de o calitate indoielnica fiind deja postate mai sus. Intr-o viitoare paranteza, la un viitor episod al “Cronicilor din Banie”, va voi prezenta, pe scurt, impresii de test drive cu minunea industriei romanesti, asa cum deja le-am povestit pe scurt pe un alt forum (Elfu` stie...) Dar pana atunci, lectura placuta. ENTER

Salutam dotarea liderului spiritual cu un nou aparat foto, in opinia noastra, superb. Sa faci multe poze... la intalniri. P.S.: E alt fes decat ala de la Felix. Dar "celebru" suna bine. Mai era si ceva cafea fara alcool pe acolo.

Am executat si Episodul 3 de la intalnirea trecuta. Mai dureaza putin lucrul la cronica de la intalnirea asta. P.S.: Il las pe Guru sa "cronicizeze" intalnirea neprogramata de azi "la o cafea". Sa nu pui decat poza cu fes, please, ca nu eram coafat. Amorezule, mai bine scrii "alin" cu "A" mare, cat de mare vrei tu, si-l scoti pe "domnul", ca n-are nici un farmec. >

Episodul 3 Homecoming Nu putem incheia trilogia fara a scrie si partea a treia, cronologic prima, in care vom aminti de evenimente care le-au facut posibile pe cele deja povestite, in mod special revenirea de pe “taramul minunilor”. 1 ianuarie 2008, Caracal, local time ten hundred zulu Dupa un revelion cum scrie la carte, alaturi de rude si prieteni, sau prieteni si rude, sau si una si alta, deopotriva, petrecerea terminandu-se nu tarziu, ci devreme, a urmat firesc o desteptare prematura al carei initiator glorios nu putea fi altul decat “teroristul familiei”, Razorul cel mic, folosind ca arma de distrugere in masa a somnului telecomanda de la televizor. Bucurosi, nevoie mare, de intreruperea brusca a somnului, ne-am imbarcat tacticos in rachieta turco-coreeana, cu destinatia “casa parinteasca”, pentru a executa chestiuni cutumiare din categoria sorcovei si datului la grinda, condimentate cu activitati moderne, cum ar fi trimisul de semeseuri la toti “Vasilii si Vasilicile” din agenda telefonului. Ziua s-a scurs relativ linistit, fara evenimente deosebite, toti cei prezenti ignorand oarecum fortat faptul ca iarna venise in sfarsit pe plaiuri mioritice, dar nu ca in anii trecuti (multi, dealtfel), cand aproape ca ne-a ocolit, ci in plenitudinea fortelor sale acoperitoare cu H2O cristalizat. 2 ianuarie anno domini 2008, local time noua si ceva trecute fix, aceeasi locatie pitoreasca Acelasi mic terorist ne da desteptarea, folosind de aceasta data un polonic sustras de la bucatarie. Fereastra dormitorului conjugal oferea o priveliste de un alb cel putin dezolant, tulburata doar de albul si mai dezolant care continua sa cada din cer. Zic: “S-a-mbulinat gherghina, nevasta! Mai plecam din orasul minunilor la primavara, ca e zapada deja de o juma` de metru si mai creste.” In loc de raspuns, “cea libera pana la Sfantu` Ion” a ridicat din umeri, aruncand cu jumatate de glas o vorba specifica oamenilor intelepti : “ti-am spus eu...”. Multumind in gand cui m-a facut atat de comod incat mi-a fost lene sa scot echipamentul de vreme rea din portbagaj la Craiova, dar suficient de inspirat incat sa il iau in casa in seara dinainte, m-am echipat corespunzator cu cele doua costume de ski pe care cei prezenti la ultima Nationala au avut ocazia sa le admire deja, si cu bocancii pe care ZeNeSeu` a avut placerea sa-i si poarte, cu aceeasi ocazie (ZeNeSeule, nu-mi mai multumi, ca oricum trebuie sa ti-i mai imprumut de vreo cinci ori, in contul multumirilor deja executate), si am purces, inarmat doar cu o amarata de matura, sa caut rachieta sub stratul acaparator de zapada. Urmele de la intrare aratau ca intentii nobile ca ale mele au mai avut si alti vecini, numai ca zapada a fost mai inalta decat vointa lor si, la un metru de usa, au facut un rusinos dar sanatos stanga-mprejur. Ca un veritabil pionier al Vestului Salbatic, am inceput sa-mi croiesc drum printre formele de relief urban (gardul vecinului, masa si bancutele din fata blocului) acoperite cu o patura groasa de zapada, utilizand cu maxima eficienta umila maturica din dotare. Dupa cativa metri am aruncat o privire in urma sa-mi admir opera. Imaginea dezolanta a inutilitatii activitatii mele m-a aruncat la limita deznadejdii: Fulgii mici si desi care continuau sa cada cu spor asternusera deja un deget de zapada pe poteca proaspat executata. Ma simteam ca si cum as fi sapat un tunel, aruncand pamantul in spatele meu, in loc sa-l scot afara. Doar imaginea Matizaurului personal plangand de dorul stapanului intr-o parcare inzapezita din Banie mi-a dat taria sa continui. Eventualitatea unor probleme la serviciu pentru absenta mai mult sau mai putin motivata din (cel putin) ziua urmatoare nu ar fi fost deajuns. Dupa ce am maturat aproape fara spor cei peste una suta metri pana la parcarea strategic amplasata de edilii orasului minunilor, am realizat cu durere ca greul abia incepea. Pe langa stratul gros de zapada de pe rachieta, mai trebuia realizata o “potecuta” de 20 de metri lungime si o latime minima dictata fara echivoc de latimea masinii (nu de ecartament, ca ala e mic, iar zapada, oricum mare, urma sa fie si mai mare pe marginile potecii, ajungand pana pe la oglinzi datorita eforturilor combinate ale stihiilor si ale mele). Colac peste pupaza, la iesirea in drum aveam de strapuns cortina de fier ridicata de plugul care trecuse pe strada atat de discret incat latimea relativ utilizabila era de circa 2,5-3 m. Incurajat de progresele inregistrate de edili, dar de aceasta data inarmat cu o lopata rechizitionata de la non-stop-ul de pe colt, am continuat razboiul rece cu nametii timp de aproape doua ceasuri. Intr-un tarziu, reusind sa termin opera grandioasa la care ma angajasem, incurajat dar nu prea tare de faptul ca ninsoarea mai slabise in intensitate, m-am schimbat de hainele deja mult prea ude datorita deshidratarii mele prin efort fizic (cica transpiratie suna urat), am executat la foc automat o portie de sarmale si m-am imbarcat, avand ca destinatie, foarte putin probabila, daca nu chiar imposibila, capitala Olteniei. Prima plecare de pe loc a fost un succes deplin, deoarece zapada are bunul obicei sa nu ninga sub masina si mai ales sub roti. Bucuria nu a durat mult, doar pana la prima acordare de prioritate. Nu circula nicio masina, doar o gramada de pietoni mult prea grabiti ca sa ma lase sa trec eu mai intai. Constatand ca zapada lasata cu generozitate pe drum de prea-harnicii edili, combinata cu anvelopele de vara al caror merit cu onoare il port, nu putea genera altceva decat stationare fara termen, am coborat din masina si le-am adresat pietonilor buclucasi toate cele bune care mi-au venit la gura in acel moment. Elocinta mea i-a convins pe ei sa-si vada de drum in timp ce-mi raspundeau cu aceeasi moneda, iar pe mine m-a convins si mai tare ca trebuie sa astept urmatorul grup ca sa apelez la “impingatori”. Cu chiu, cu vai, impins aproape fara spor de niste “voinici” care abia se tineau pe picioare, am trecut la pasul urmator: deplasarea, cu o viteza de melc, cu anvelope de vara, pe un drum deszapezit de mantuiala, mult prea ingust pentru a permite trecerea a doua masini una pe langa alta, rugandu-ma in fiecare secunda la toti sfintii sa nu mai vina altul din fata. Dupa prima curba am constatat ca, intr-adevar, cineva acolo sus ma iubeste: nu venea nimeni din fata, cat vedeai cu ochii. Nu venea, nu venea, dar era... mai putini de cincizeci. Erau toti blocati in spatele unei dubite cu tractiune spate care binevoise sa se puna de-a doua, infigandu-se in malurile inzapezite si cu botu` si cu kuru`. Motiv de extaz din partea mea. Blocat fara speranta dupa doar trei sute de metri. Ma mai bazam doar pe o singura speranta: daca pe sensul meu nu mai aveam pe nimeni in fata iar pe contrasens erau trei masini in spatele celei blocate, invariabil trebuia sa apara in spatele meu altii mai fraieri decat mine. Inca o data logica a invins: in douaj`de minute aveam un intreg pluton de deszapezire in spatele meu, unii avand chiar si lopeti. Mai repede decat pot eu sa va povestesc, au incropit o bresa in malul de zapada construit cu truda de plugul beat care trecuse pe acolo. In zapada neatinsa de dincolo de el au considerat ca nu are rost sa mai sape si s-au apucat sa ma impinga. Avand o vaga speranta ca nu au de gand sa ma dea doar din drum, ci sa ma treaca dincolo de blocaj, m-am lasat in voia lor, ca oricum miscam degeaba de volan, masina aluneca asa cum o impingeau ei, nu asculta de directie, constatand cu uimire ca Accentul poate sa mearga (gliseze) prin zapada de peste juma` de metru. Daca vrei, poti. Asa zicea o reclama pe vremuri. Si s-a putut. Spre rusinea mea, am facut tot posibilul sa nu le demonstrez ca daca ma opresc nu mai sunt in stare sa plec decat ajutat. Adica, fara a mai sta sa-i ajut si eu pe ei, in momentul in care am simtit ca am o bruma de tractiune si directie i-am dat bice si dus am fost. Asa credeam eu. “La ocazie” este denumirea populara a unei portiuni de drum unde de obicei sta lumea la “ia-ma, nene”. In mod normal nu mi-as fi riscat eu schimbarea tendintei de inaintare cu o tendinta de a stationa, dar chiar in acel loc, deasemenea mult prea ingust, binevoise un daciot DSN sa opreasca tacticos sa-si monteze lanturile, de parca pana atunci mersese pe asfalt. L-am vazut de departe, am redus viteza la un minimum – minimorum care-mi permitea pastrarea amintitei tendinte de inaintare, dar degeaba. Abia la doua minute dupa ce m-am blocat in spatele lui, a binevoit sa plece. Promitand tuturor sfintilor ca voi face o fapta buna, am inventariat, scurt, din priviri, pe cei care asteptau la zece metri mai incolo. Trei barbati sanatosi si doua femei, probabil la fel de sanatoase, dar in momentul acela numai muschii (altora) ma interesau. Le-am facut un semn sugestiv la toti, ca sa nu fac discriminari, dar numai cei trei barbati s-au apropiat, asa cum era de asteptat. “Da` ne luati si pe noi pana...?” Mananci calule, ovaz? Chiar imi parea rau ca nu vor la Craiova... M-au scos din situatia jenanta iar panta usoara care incepea la treizeci de metri mai incolo mi-a permis sa fac si fapta buna de a-i imbarca, moment in care cele doua femei s-au trezit din amortire: “Nu ne luati si pe noi?... Va rugam...”. Ba da, va iau, pe cotrunder... Ce, asta-i autobuz? La placinte inainte, la razboi fuga-napoi. Pa, fetelor. In continuare drumul o fost ceva mai bun, dar nu excesiv, permitandu-mi chiar sa-l ajung si sa-l intrec pe papagalul cu lanturile de care vorbeam mai sus. Culmea este ca, in mandria lui daciotica, a tinut mortis sa-mi demonstreze superioritatea lanturilor, crescand viteza de la 20 km/h pana pe la 50, cum mergeam eu. Probabil l-as fi lasat sa ma si depaseasca, pentru ca nu era vreme de concursuri, mai ales cu DSN, dar respectivul a binevoit sa piarda controlul masinii pe drum drept si sa se infiga in malul de zapada de pe margine. Apreciind ca aventura sa nu putea avea urmari grave, pentru ca vazusem perfect filmul in retrovizoare, l-am lasat sa traga invatamintele si mi-am vazut de drum. Btw: pentru toti cei care utilizeaza lanturi dupa ureche – lanturile se strang bine pe roata, nu trebuie sa joace in voie cum faceau la ala. Am ajuns la Craiova fara alte peripetii, dupa ce i-am lasat unde aveau treaba pe unicii autostopisti din viata mea. Intalnirea cu MicaBestieRosie a fost emotionanta (cam cum a fost cand s-a intalnit Ileana cu papadoiu` la intoarcerea de la Felix). Fiind parcata inca de anul trecut alaturi de totmatizultotrosu al vecinului, uitand pe moment cum am parcat, i-am dat vecinului motiv sa dea o BRRC la vara: i-am deszapezit usa soferului. Pentru a nu le da si altora motive de cinste, am purces din usa-n usa, convocand toti barbatii valizi la deszapezire, dupa interese si dupa puteri, ca oricum se oprise ninsoarea si pana atunci nu miscasera vreun deget. Pana la urma fiecare a facut cinste cu cate o sticla de antigel de struguri, cules tarziu, iar ce a ramas am ingropat in zapada sa stea la rece pentru urmatoarea deszapezire. In speranta ca nu v-am plictisit cu prea multa zapada, de care erati oricum satui... Va invit la lectura Cronicilor din Banie

Zapada mai este, din pacate aproape prea multa, din doua parcari am ales-o pe a treia. Sa fi vazut manevre cu salupa Amorezului, mai mare dragul. Loganeala a fost si acum, la greu. Detalii in cronica. Aproape sigur sunt disponibil pentru duminica, la orice ora, chiar si matinala.

De vara?... Pai nu ziceai ca...?