Obi_wan_Kenobi

Vă pupez şi vă stimez! Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Ileana, Săru' mâna, mulţam fain şi aşa să ne-ajute Dumnezeu! Şi eu sunt alături de voi, mai ales atunci când situaţia o cere. Vă pup des! Salex, Bre, matale oi fi nimerit mai de la fund. Pe la jumătatea lui septembrie 2007 o puneam de prima lansare în Parcarea de la Polivalentă şi stătea să plouă. Patru ani mai târziu, fără vreo 3-4 luni, mă pregăteam s-o pun din nou în Parcare şi ploua de umblau clăbucile pe stradă de ziceai că s-a spart decisiv ciubărul Celui de Sus. Îl sun pe Vaxxi. „Să trăieşti!” „Hai, noroace, bre!” „Bă, Vaxxiliane, ce osu’ pelvisului facem?” „Bre, io la 5 jumate mă întâlnesc cu cohortele de fani la Unirea şi pornim către Polivalentă. N-aibi grijă, o dregem şi va fi mişto. Cum de ce mă duc aşa devreme? Să mai aranjăm treaba, să dăm câinii la o parte, să-i mutăm p-ăia de la CieloClub, TicoFunnyClub şi AltDaewooClub mai în fundu’ Parcării, ştii, chestii d-astea organizatorice. Mai ştii gangul ăla cu căcaţi? Am trimis cercetaşii în recunoaştere şi află că odată cu reabilitarea străzilor, Oprescu a dat dispoziţie să se termine cu căcaţii. Eh, ăia din administraţie nu s-au prins că era vorba de ai lor şi i-au adunat pe toţi, hă-hă! Prin urmare, dacă plouă, acolo facem!” Mi-am pus inima la loc, am luat 3 umbrele cu mine şi la 6 seara eram în parcare următorii beleuzi: eu, Mădă, un mierloi ce-şi căuta râma prin iarbă şi doi badigarzi ce păreau a căuta un loc de eliberări vezicale. N-am descurajat nici măcar când a reînceput să picure. Pe la fără 20 a dat să stea ploaia şi a apărut nenea Liviu de la ALL cu cărţile. Pe la fără 18 a început iar să picure. La 7 l-am sunat pe Vaxxi: „Bă, eu mai lansez 5 minute şi mă car, că nu mai pot de frig, he-he!”. După 5 minute, Şefu' de Trib năvălea cu Miţa şi Jimny în parcare. Ne-am pupat, am aranjat standul de tombolă (pentru cei care au nimerit recent în galaxie, s-au tras la sorţi 5 „Templieri”, o să vorbim mai târziu despre asta) cu afiş şi toate tacâmurile aranjate în Jimny-ul vaxxilianesc. Urmăream nişte nori care umblau cu prohabul deschis pe partea dinspre Unirea, aşa, când îmi cad ochii pe o vedenie. Mă frec la un ochi, mă scobesc la celălalt, da’ vedenia nu s-a dat dusă nici după trei cruci şi-un sfert de Tatăl Nostru. Ba chiar a început să-mi arate fasolele şi să dea din mânuţe către mine, în semn de bucurie. „Doamne-Dumnezeule care eşti pe după norii ăştia graşi, la ce teste mă supui?”, mi-a venit un gând pios în minte. „Nepoahateee!”, se aude dinspre vedenie. Atunci mi s-a anclanşat releul răspunzător cu asocierea personajelor crezute dispărute cu tot cu vocile aferente. „Nu se poahateee!”, am strigat ducându-mă către vedenia transformată subit în una dintre cele mai rare avis de la DaewooClub: Viper! Ne-am strâns la piepturi (mai mult eu), ne-am pupat pe bărbi (mai mult el) şi-am început să înşirăm poveşti şi amintiri. O dădeam grav în seminţe şi ceai cu rom, când numai ce se iveşte un Reno, nu mai scump decât un obiectiv modest de Nikon. Era dragul nostru MOP (Master of Photography), cunoscut sub numele de scenă Sharpe. „Bă-hăăă, tătuţule”, făcu explozivul nostru coleg şerpesc, „să-ţi arăt ce scule de-ngheţat fotonu’ mi-am tras, moare concurenţa, fratilii mio!” Şi se scapă de-a dreptul în Reno, deschide un minilogan (un fel de frigider mai mic) din care scoate o lădiţă de senvişuri cu o lentilă cât gura de la căldarea cu care dădea mamaie apă la capre. „Bă, Sherpişor, ce draci e divaisu’ ăla de-ţi rupe cervicala?”, îndrăznesc eu. „Tată”, se mişcă Sharpe către mine, încercând să ridice divaisul cu ambele mâini, „ăsta este un aparat foto de dincolo de ultima generaţie. Am dat pe el două sute de milioane! Obiectivul este încă o sută! Ăsta”, îşi lasă el greutatea pe celălalt picior, că atârna greu DSLR-u’ ăla de la gât, „mă scoate din foame. O poză cu el îmi asigură berea pe o săptămână. Dacă fac două poze, pot să-l chem şi pe Bogdan G să adune capacele, cu trei poze, deja pot să trec de la Noroc la Bucegi şi tot aşa”. Pe când ne beleam cristalinu’ pe „tunurile” de sute de milioane ce le scotea Sharpe din miniloganul portabil, încep să tremure plopii de acorduri şi başi fără milă: venea Masterul Electronilor şi Sunetelor Absolute, Abramburel. Pupături, bătăi pe spate, acomodarea cu mediul, savurare de ceai şi muzică de scuturat floaca din plopi: Elton John, Britney şi Aguilera. Cum nu te poţi, vorba aia, în gustul omului, am zis că e foarte bine decât alte genuri ami de la periferie, aşa. Sharpe mă chinuia la poziţii într-o şedinţă profi de foto, el încercând să-mi cuprindă toată fiinţa într-un obiectiv „ochi de baboi”, când numa’ ce mă cadoriseşte Abramburelu’ cu o şurubelniţă-minune cu 7 capete şi 3 LED-uri. „Ia, tătuţule, să-ţi fie de folos la greu!”, mi-a zis el sincer. Când am văzut că respectiva ciudăţenie are şi buton de ON/OFF, n-am mai avut încotro şi i-am mulţumit. Simţind că ne împrietenim, Abramburel a plusat şi m-a invitat la maşina lui să-i admir noul frigider (nu, nu era de Mioveni, era original) de culoare roşie, cu uşă transparentă, acumulatori cu autonomie variabilă şi schimbare automată a voltajului, din 10 în 10 trepte. De scară de bloc, adică. Aşa mi-a zis el, că i s-a schimbat uruitul motorului o dată la 10 trepte când l-a dus la el acasă, la etaju’ 8 şi nu mergea liftul. „Ori e de la înclinare, ori de la altitudine, ori de la conservarea energiei, ştii legea, nu?” „Ăăă, stăpâne, eu...”, m-am dat lovit. „Nu-i bai!”, face Maestrul Electronilor Liberi. „Îţi explic pe scurt”, zise el scuipându-şi în palme. „Adică, energia dintr-un sistem izolat nu se modifică în timp, chiar dacă în sistemul respectiv au loc nişte procese. Mai pe înţelesul vostru”, făcu el zâmbitor uitându-se la privirile noastre care exprimau inteligenţa brută, „energia dintr-un sistem se transformă, dar suma energiilor rămâne constantă, ha? Prin urmare, frigiderul îşi modifică turaţia la compresor, deci are energiile lui interne, dar nu mă afectează pe mine care-l urc pe scări şi nici pe dobitocul de administrator din cauza căruia am urcat eu 8 etaje pentru că nu i-a chemat p-ăia de la Ascensorul să repare liftul." Salvarea mea a fost Mircea şi diafana lui consoartă. Am degajat discret de la cursul de fizică aplicată în natură al maestrului Abramburel şi m-am dus către cei doi. Numai ce ne-am pupat şi a apărut şi Ileana ca-n vremurile ei bune, adică fără 368. „Nu mă întreba! Are nu ştiu ce biznisuri!”, mi-a aruncat ea din prima.. Viorel Zaicu, minunatul reprezentant şi binefăcătorul meu de la Editura ALL, a apărut ca o boare după ploaie şi, de bucurie, l-am aruncat în mijlocul mulţimii ca să se obişnuiască la tonus şi atmosferă. Apoi, parcă s-a dat alarma că au apărut aşa: Ami cu Camelia, Zmeuleanu, Uskatu’ cu Uskata (respect, copilaşi!), NFS, Salex şi jumătatea Buflache şi, o altă pasăre rară, Hitman! M-am apucat rapid de făcut poze cu el, că nu se ştie când se mai produce minunea! Xena şi rarefiatul ei Xenon (mă refeream la gaz, nu la ce are în cap Joyride, he-he!) au venit fiecare pe jumătatea lui de maşină. „Ce-aveţi, mă?”, sar eu pe una dintre ele, pardon, pe cel ce se presupune a fi bărbatul, Xena. „Bă, mă enervează ăsta”, face ea aproape roşie la sistem, arătând cu capul către Xenon, „că nu mă mai lasă la bere cu ăia de la mine de la firmă şi se duce dracu’ timbildingu’, am ajuns ultima pe departament.” Mă întorc către inculpat. „Da, ştiu...”, făcu Xenon cu capul în pământ. „Da’ crede-mă, am şi eu mândria mea.” Îi zic din ochi să deruleze mai departe. „Mi-a promis că o dată la două săptămâni o să schimbăm, eu să stau la teve şi ea la spălat de vase, dar mereu o dă că nu curge apă caldă.” Apoi în şoaptă, la urechea mea: „Da’ eu m-am prins că umblă la robinetul de apă caldă de sub chiuvetă şi-l închide.” Am rămas aşa, cu un ochi la lună şi altul la Carul Mare. „Bă, păi voi n-aţi făcut desfăşurătorul sarcinilor nici măcar acuma, înainte de nuntă? Cum dracu’ vă luaţi dacă nu ştiţi care ce face prin casă?” „Vezi? Vezi? Ţi-am zis eu că te grăbeşti!”, sări Xena pe el, mai să-l vâre în maşina cu cărţi. „Bine, scumpi, lasă, o să spăl eu vasele şi-n ziua mea ce se presupunea a fi liberă de treburi gospodăreşti...”, făcu el plin de curaj. „O să vezi, o să fie bine şi-o să ajungi şi timbildingu’ din urmă”, o luă Xenon în braţe. „Ce fericiţi sunt omuleţii ăştia”, veniră Ami şi Camelia la mine. „Îhî! Se topesc unul în altul ca ceara pe faţa de masă...” Le-am lăsat pe fete în contemplarea viitorilor însurăţei cu acte şi, când am vrut să mă duc către NFS, m-am izbit lateral de singurul autobuz care a intrat vreodată în parcarea de la Polivalentă: treisuteşaişoptu’ Ilenei! „Băi, tătuţule, puneţi, boalii, nişte semnalizatoare, să ştie omu’ ce-l loveşte”, râsei eu la imensul specimen. „Mă, aşa trebuie la tine dacă nu uiţi pe unde mergi!” I-aş fi zis ceva de dulce, da’ mi-am reamintit că are o mână de pot să-mi fac cască antiglonţ din ea, aşa că i-am zâmbit convingător. „Deci, măi, i-am luat IR lu’ soţia mea!”, continuă el fericit. „Cred că trebe să-mi traduci din limba aia a matale”, râsei. „Deci, nu, măi, e ca la tine, în româneşte: IR este Inel de Recunoaştere, măi!” „De Recunoaştere?”, mă nedumerii eu. „Da, măi, iote!”, făcu el şi-mi scoase dintr-un buzunar imens un inel luminos. Pfaaa! Toată parcarea s-a luminat, iar când îl mişca, aşa, ziceai că însuşi Farul din Alexandria nimerise la noi, acolo! „Mă!”, făcui eu tăiat la sistole. „Ăla e diamant?” „Da’ ce crezi, măi, că e? Diodă electroluminiscentă?”, se burzului el. Ileana s-a ivit lângă el ca pisica lângă şoarecele prins în colţ şi a început să-l probeze pe toate degetele. De IR ziceam, nu de 368... Am scăpat cu vechiul truc „Aici sunt, stai că vin!” şi m-am dus de lângă ei discret, dar sigur. Atunci l-am auzit pe Sharpe strigând în telefon: „Hai, bă, Zeule, ce draci faci? Ţi-ai pus ventuze cu buze? Nu ştii că e lansarea vestitului autor în parcare noastră?” După câteva minute, numai cât i-am salutat pe Laurenţiu, Pixel, Big2Shae şi jumătatea, Draco, Pepinno, BogdanG, ca să nu mai zic de preafeminina apariţie interpretată de însăşi Iulia, s-a ivit şi Zamolxis cu un personaj despre care n-am înţeles dacă e şefa, cea cu care sau cea despre care, prin urmare nu o voi menţiona până n-am date destule. Ne-am pupat, ne-am îmbrăţişat şi am dat drumul la tombola, cum ziceam, ce consta în 5 cărţi oferite ca premii felurite de către Editura ALL. Premiile au fost următoarele: „PiPi”, „DWCC”, „CCL”, „Excelent/ţ/ă” şi „Pooliţăr”. Master of Ceremony a fost însuşi iubitul nostru Vaxxilian, mie revenindu-mi rolul de Roata Norocului. Aşa că i-am extras pe Camelia, Salex, Xenon, personajul care venise cu Zamolxis, da’ am zis că nu-l menţionez şi, surpriza emisiunii, însuşi Zamolxis! Ne-am veselit îngrozitor, am făcut poze şi am dat-o iar pe ceai, seminţe şi bârfe diverse. Lumea începea să se retragă pe la casele lor sau ale altora, atunci când s-a făcut zărit Steph cu o frumuseţe recentă. Mă rog, recentă era pentru mine, care-l văd pe Steph o dată la cincinal, nu că aş vrea săl văd mai des, între noi fie vorba, he-he! Când am simţit că frigul de la tălpi mi se urcă înspre zone mai erogene, am zis că e momentul să pup audienţa şi să mă retrag către paturi mai calde. Ce să mai zic, că parcă am rămas făr’ de cuvinte... Există şi un filmuleţ pe Youtube, graţie dragului pretenar Viper. Mulţumiri nenumărate Mădălinei, lui Viper şi, mai ales, maestrului Sharpe aka Florin Biolan pentru supermomentele încătuşate-n imagini. Prieteni, vă mulţumesc din adâncul fiinţei, a fost încă o seară de neuitat! Cu cât mergem înainte, cu atât e mai bine! Mă consider norocos, sunt fericit, onorat şi mândru că am prieteni ca voi. Vă pup, vă îmbrăţişez pe toţi şi mă înclin!

Mulţam fain, prieteni! Hai că m-apuc de treabă. În noaptea asta o pun.

Mulţumesc din inimă tuturor celor care mi-au fost alături cu fapta ori cu gândul. A fost o întâlnire de mare fericire. O să revin şi cu ceva relatări de la minunata întâlnire, despre nunţi viitoare, inele de logodnă şi alte dichisuri bine ascunse, dar aflate. Vă pup pe toţi şi numai bine vă doresc!

Deci, hai la ceai cu rom, seminţe, poze, râs adevărat şi, bineînţeles, "Templieri". O punem ca pe vremuri, ha?

Vorbim joi...

Mulţam fain, Vaxxiliane, tată! Să ne revedem sănătoşi şi voioşi!

Distracţie plăcută, tătuţilor! Să ne revedem sănătoşi pe joi, aşa!

Mulţam fain, tătuţelor şi tătuţilor! Abia aştept să ne reunim! Non-membrii sunt bineveniţi, normal, să vază şi să ia aminte de atmosferă adevărată, spart seminţe profesional şi dat peste cap paharu' cu ceai.

Mulţam fain, Vaxxiliane, tată, mulţam fain, copilaşi drăgălaşi! O să fie ca pe vremuri şi mai mult decât atât!

Sătul de service-uri şi de manoperele lor ultraumflate, am apelat la un nene recomandat de cineva, cu gărăjel, elevator şi tot dichisul. În urma unei inspecţii amănunţite am înlocuit/reparat următoarele: - bujii; - lichid frână; - filtru aer; - schimb ulei motor; - filtru ulei; - geam semnal stânga; - ambii rulmenţi faţă; - ambii butuci faţă; - prezoane + simeringuri rulmenţi; - discuri frână; - plăcuţe frână; - schimb ulei cutie de viteze; - filtru benzină; - cheder uşă faţă dreapta; - îndreptat bara torsiune spate; - curăţat IAC. Matizel are 67000 km. Operaţiunea a durat două zile şi 16 milioane. Eu zic că fu bine. După chestia asta i-am tras şi un reset. Merge mai bine ca niciodată! Urmează îndreptarea capotei, scăparea de rugină pe la aripile din spate şi uşa de la şofer + retuşuri pe toată caroseria. Mi-a spus că va arăta ca nouă. Tind să-l cred.

Fericire maximală El Pripasule! La mulţi ani!

Din moment ce la telefon răspunde "ăla", mă mir c-ai avut permis să scrii ceva p-aci.

Numa' bine pentru următoare nuntă!

KumKum, Wolf, Aşa să ne-ajute Dumnezeu, tătuţilor!

Salex, Deh, bre! A fost drumu' naşpa şi surpriza mare (de măritiş zic), d-aia mi s-a mai şters din imagini.

Salex, Plăcerea fu de partea mea să vă cunosc, mai ales în aceste circumstanţe muncitoreşti! ) Da' cum ziseşi aşa să fie, tătuţilor: basu' cât portbagaju', fotonu' cât gardu', foenul s-agite jaru', berea să vă fie baru', fumu' cât casa şi potolu' să ne umple masa! Mulţumim frumos pentru alea-alea!

Poate se mai însoară vreuna dintre voi. )

La mulţi ani, tătuţule! Sănătate şi virtute...

Hai de luaţi loc pe lângă grătaru’ cu mici, ciocănele şi alte cefe de porc să vă spun povestea „Ilenei Năzdrăvane şi a lui RAN (Rabinul Absolut Neaşteptat)”. Cică era o dată ca niciodată o tanti dintr-o localitate din Bărăgan, cu un parc în centru, care prinsese drag de nişte cetăţeni de mai încoace, dotaţi cu superbe maşinete coreene de sud, cunoscute mai ales sub denumirea legendară de "Daewoo". Eh, fac un salt în timp, că mai ştiţi despre Năzdrăvana de Ileana, v-am mai zis şi cu alte ocaziuni, şi ajung la ziua de răsrăsalatăieri, joi - 24.03, adică. Stăteam şi priveam la cum străluceşte soarele şi cum se ridică praful prin Bucale, când sesizez o mişcare discretă pe Messenger. Era Ilenuca. „Ce pielea mea faci?” „Iote...” „Te sun! Am să-ţi fac un anunţ important!” „Hait!”, m-apucă un gând de nodu’ din gât. „Iar se mărită vreun nefericit!” (vezi aci pentru faine aduceri aminte, he-he!) După o oră eu tot mai încercam s-o sun pe un număr ce mergea altă dată (de unde am dedus că deja a intrat sub urmărirea Rabinului, da' eu nu ştiam la acel moment), iar ea încă mai schimba rânduri cu mine pe Messenger: „Dă, bă, număru’ de telefon, nu fi cârnat de Pleşcoa!”. În 6 secunde mă sună. „Bă, vii la Naţională? Nu vrei, ha? Al dracu’ să fii cu pielea ta scapulară! Bă, fii atent, nu mă întrerupe, că mă ia cu emoţii interne şi-ncep să nu mai cred: mă MĂRIT!” Instinctiv, la auzul unei asemenea veşti, m-am aruncat cu capu’ în chiuveta de la bucătărie... Şi am dat drumu’ la apa rece... „Băăă! Băăă! Mai eşti?”, striga Ilenuca în telefon. „Da, femeie cu neronu' plecat! Ce draci te-a apucat?”, revin eu la dura realitate. „Adică?” „Ce draci te-a apucat să te măriţi cu un an înainte de pensie?” „Ha?” „Ăla ştie?” „Cine, bă?” „Ăla cu care te măriţi!” „Da, bă, ştim amândoi că suntem proşti, da’, na! Cu vremurile astea, nu vrem să ne ia dracu’ mâine-poimâine de unii singuri!” „Aha! E bine atunci! Să vă fie...” „Hai, n-o mai mângâia pe gingie, că mi se termină creditu' de la Primărie! Vii da?” „Da, fată, cum să...” „Bine, vorbim când ajungi p-acolo! Şi să nu spui la nimeni de chestia asta, că e secret şi nu mai ştie nimeni, da? Hai, ceau!” „Ce-au oamenii ăştia, frate?”, revine un ecou în interiorul capului. „Astea-s vremuri să te iei de oameni în secret?” În fine, mă lepăd de gânduri negre, îmi iau fetele, haina optimismului şi sâmbătă, pe la 3 jumate, o tăiem către unul dintre Moeciuri. După ce mi-am rupt Matizetele pe drumul de coco-loco ce se desprinde din DN-ul către Braşov şi o ia către Bran-Râşnov, am ajuns pe un drum de multe ori mai naşpa, ăla de duce la Moeciu. Cred că n-are 5 metri liniari de asfalt întreg! Când îmi pierdusem orice speranţă de a găsi locul acţiunii, iar asfaltul abia de se mai zărea pe sub curajoasele roţi de Matizete, mi-a răsărit pe parbriz un baritai benăru’ cu denumirea pensiunii! Ceasurile băteau de 6 jumate şi cu mare greutate mi-am făcut loc în curtea doldora de forumişti, maşini dispuse ca-n târgul din Vitan, câini locali şi ceva personal din Curcani. M-am întins la şale şi am început să dau cu saluturi în lumea prezentă în curte, în juru’ unor beri. De departe mi s-a profilat pe retină imaginea Ilenei noastre în braţele unui... unui... de la distanţă habar n-am ce era, da’ aducea a autobuz, fraţilor! Mare de tot tătuţilor, mare! Îi fac lu' mama Ileana semn să ne vedem mai deoparte şi o întreb: „Bine, bre, femeie, alt agregat mai mare n-avea când ai fost la Autobază la Dămăroaia?”. „Lasă-l, bă, că pe cât e de mare, p-atâta-i de blând ca un hamster. Îmi mănâncă din palmă, să mor, nu alta!” Având oareşce dubii să mă apropii, la un ghiont bine plasat al Ilenei, m-am trezit instant pe burta lu’ nea ginerică. „RAN!”, zice nenea cu o mâna întinsă cât lopata de luat pizza din cuptor. „Ram?”, bâigui eu. „RAN!”, repetă el schingiuindu-mă la degete. „Bran?” „Tu fudul de pavilioane?”, râse el discret, făcând să bată clopotele la biserica din vecinătate. „Bre, matale eşti înmatriculat în România?”, îndrăznesc eu după ce mi-a dat o palmă pe spate de mi-a schimbat vederea pe alb-negru. „Da, măi, în România şi iubesc la fata voastră!” M-a convins cu asta, mai ales că a luat-o pe Ileana şi a sudat-o de el cu un pupat magistral. După ce mi-am aranjat degetele la formă manuală, am trecut apoi să-i notez în memoria de serviciu p-ai noştri, unii pe care-i ştiam vizual, alţii pe care nu: Uskt cu Uskta, Big2Shae cu fata lui, Salex cu Salexa, Wolfman cu şefa sa de personal, NFS cu maşina aia mare, luată ca să-i încapă aparatul foto, Ami + Camelia, John + Johna + două biciclete cu pedale (back-up la benzină), Leutzu cu Leutza, Vaxxi cu Victimitza, Laurentziu, Brainiacu’ şi Brainiaca, Blonda cu al ei, Kum-Kum şi ce era la el în curte, Xena şi fata în casă, Soran + Sorana şi multe alte personaje care aveau să se dovedească a fi din partea lu’ nea RAN ori de prin istoricele părţi ale Curcanilor (de localitate zic, nu de alte funcţii). „Bre, mamă”, o iau eu pe Ilenuca la inimă albastră după ce fac prezenţa, „ce draci ai? Te mănâncă aşa de tare, că tehnologia de azi ajută, zău! Ca să nu-ţi mai zic că trebe să-mi zici ce înţelegi matale prin secret, din moment ce toţi cei de faţă ştiu că-ţi pui pirostriile cu excavatoru' ăsta!” „Ho, bă, că n-am avut încotro!", se făcu ea rea. "Bă, bănuiesc că e incredibil pentru tine, da-l ştiu de-o lună, ne-am văzut, ne-am plăcfut (vezi Paraziţii), ce s-o-ntindem ca pă unt? M-a lovit cu-n semese romantic cu vrei să te iau te nevastă, io am zis că vreau şi iote-ne acilea. Acuma, am ţinut secretu’ până a apărut mama cu fii-mea şi ai noştri, din Curcani, că au venit cu o juma’ de oră înaintea ta. Au început ai noştri să bănuiască şi să întrebe, ce-i cu mă-ta, ce-i cu fii-ta şi cu ăştia din Biroul Permanent de la mine de-acolo şi s-a dus cuvânt_urât secretu', a trebuit s-o dau pe faţă. M-am urcat pe masa aia din curte, am fluierat şi le-am zis cu ţi-am zis şi ţie: Bă, mă mărit! Evident, nu m-a crezut nimeni, au râs şi şi-au văzut de treabă, da' după încă vreo două beri au început să mă ia în serios, ha-ha!” „Auzi, da’...”, încerc eu o întrebare. „E bun, bă, simte nervu’ din mine şi face de toate, cât îl vezi tu de mare, e graţios ca o lebădă pe lacu' de acumulare de la Bicaz. Şi io zic că e de bine, bă, că săraca mama nu mai rezistă la încă o nuntă!”, îmi recită ea dintr-o suflare. „Ha?”, mă mir. „Da, bă, a avut noroc de nunţi la mine şi la frate-miu, cât la toată Olteniţa, ha-ha! Acu’ mi-adusei aminte că fix acu' 20 de ani m-am mai măritat o dată, da’ nu mai ştiu câta oară, ha-ha! Nici asta, adunată în familie, nu mai ştiu a câta nuntă e a cincea, a şaptea, nu contează, da’ sigur e ultima! Uită-te şi tu la el, cum mă soarbe din ochi, mai ceva ca pe berea din sticla aia de doi litri!” Şi s-a dat dispărută iar în braţele lui RAN. Noi ne-am luat camera apoi am trecut la încurajarea grătarului unde şefi absoluţi au fost Salex şi Uskt. Tătuţi de tătuţi, nu alta, fraţilor! O să mai vorbim despre ei, aceşti martiri ai Grătarului de Naţională, acum ei aflându-se la aranjatul jarului şi la calcularea unghiului proiectorului care să le ofere cantitatea optimă de fotoni întru observarea preparatelor sfârâitoare. Cum stăteam de vorbă cu NFS, John, MG (Martii Grătarului - Uskt, Salex) şi Andrei (cartonu’ de ouă al Xenei), apare dragul de Wolfman cu o sticluţă de jumate, care mai avea două degete de lichid hidraulic. „Vrei o ţuică?”, face Wolf către mine. „Vezi că-i rupere, pleacă în jos cu tot cu gât”, râde NFS-ul expert. „De cât e, tătuţule?”, întreb. „De şaijdoo de grade”, zâmbeşte Wolfman ca un drac în faţa păcătosului. „Dacă-mi dai şi nişte apă plată s-o diluez, o pun în rezervor la Matizete, că-s cam pe drojdie”, îi zic, nevrând să risc o nenorocire esofagiană. Am mai râs, am mai spus bancuri, am mai privit frigul ce ne intra în oase, l-am încurajat pe Salex la calculul conului fotonic, pe Uskt la reglaju’ başilor din maşină, când răsare între noi un Airdale Terrier (câine), care ducea după el un nene şi o tanti. „Unde-i Ileanaaa...”, s-a auzit nenea în efect Doppler şi a dispărut către restaurant târât de căţelu' vânjos. Ulterior, după chiotele de veselie şi artificiile iscate spontan, am aflat că personajele erau tot din familia miresei, câinele fiind neamţ la origini, răspundea la numele de Schnaps şi înţelegea un pic româneşte. S-au mai produs niscaiva drumuri de adus cărbunii la grătar, băutura în restaurant, alea-alea, şi când ceasurile s-au pus de ora 20:00, într-un cadru desprins din filmele cu nunţi ale lui Disney (variantele animate), Ilenuca şi Rabinul ei au descins în mijlocul nostru, strânşi ca spicele-n snop în restaurantul pensiunii, şi au spus „da”-uri hotărâte în faţa lui dom’ Primar (made in Curcani) îmbrăcat în costum sport de gală. A urmat celebrul strigăt de nuntă "Molotov!", apoi, vreme de câteva zeci de minute s-au produs poze cu maimuţa, s-au iscat cozi la pupături mireasa, la căţărat pe ginerică şi la prins buchetul miresei. La ultima operaţiune a câştigat Ami, ceea ce m-aştept peste o vreme la alt mesaj misterios din partea Ilenei. Aşa să ne-ajute Dumnezeu! Amiii-nnn... În mărinimia noastră am oferit tinerei familii un ghiveci cu panseluţe curgătoare să şi le pună ginericul la oglinda retrovizoare a Chevroletului şi un buchet de 365 de ridichi moldoveneşti de Sculeni, d-alea cu puteri tămăduitoare. „Tătuţule Autobuz”, îi şoptesc eu lui ginerică într-un moment de răgaz, „dacă mănânci d-astea, faci măciuca precum bariera de la gară după ce trece trenu’. Tanti te va iubi şi-n viaţa ailaltă”, îi zic eu arătând către Ilenuca ce încă se pupa cu lumea înconjurătoare. „Daaa?”, face nenea bucuros. Se duce glonţ la Ileana şi-i şopteşte la ureche: „Fii antent ce-am primit cado de nunt: ridiche fermecat! Mănânc una şi lucrez la tine toată ziua!” Ileana a zâmbit cu mult subînţeles şi a oftat uşurată, ca şi când ar fi scăpat de o mare problemă. S-a terminat şi cu etapa asta, iar cei doi MG-işti au sărit pe treabă. Ajutaţi de feonul de uscat părul de pe braţe al lui RAN, Salex şi Uskt s-au pus de înviorat jarul de sub friptane atent şi alternativ observaţi de John, NFS, Andrei (ia să văd care se prinde cine-i ăsta, he-he!), Wolfman, Brainiac, Vaxxi şi de cam toată suflarea prezentă. Au trudit, săracii de ei, la nişte fripturi magistrale de porcină, ciocănele de pui şi mici de mare efect vreme de... câte fraţilor? 6 ore? Ajutaţi de ceva beri şi Manowar-ul ce duduia din maşina lui Uskt, minunaţii noştri colegi ne-au oferit de-ale gurii preparate într-un mare fel, parol! Rispect, tătuţilor! Nu trebuie să uităm nici pe la fel de minunatele consoarte ale celor doi MG-işti, ce-au suferit cu ei pe tot parcursul acţiunii de grătăreală. Prin urmare, înc-o dată, fiţi binecuvâtaţi, că mare har aveţi! Cum o bătea rău inspiraţia, mireasa Ileana, devenită Doamnă cu acte peste noapte, i-a remarcat în faţa mulţimii pe MG-işti şi le-a promis, ca la următoare întâlnire ce se va desfăşura la un hotel cu All Inclusive, se va ocupa ea de grătar, he-he! Uşor-uşor lumea s-a îndreptat către restaurant în aşteptarea grătarelor, dar v-am zis că mai mergeam, prin rotaţie, şi pe la MG-işti, ca să nu-i lăsam singuri cu câinii satului, care făcuseră coadă la spatele lor, mai ceva ca noi, înfometaţii! Stând la un pahar de vorbă cu Laurentziu, Kum-Kum, Soran şi Leutzu, am aflat cât costă o revizie totală în Galaţi la Matiz, cu tot cu schimb de ulei de motor, cu motor cu tot, că e mai ieftin, cică, cum mai e drumul către Kiev, Odessa şi Soci şi câtă apă mai curge pe Dunăre în vremea asta. Rezultatele au fost neaşteptate şi cred că-mi voi face următoarea revizie la o firmă de mi-o zise Laurentziu, care-ţi schimbă maşina cu totul din revizie în revizie, un fel de „ia-o p-asta şi mi-o aduci tu”, da’ am uitat cum îi zice. Leutzu îi tot dădea că, de când a chelit, se simte altfel, mai curat, mai uscat, mai de prosop pieptănat, iar Kum-Kum observându-i atent fruntea adunată pîn’ la ceafă l-a încurajat decisiv: "Adică, ai avantaju' că faci economie mare la şampon, dar ai dezavantajul că ai mai multă faţă de spălat!”. Ăsta fu doar unul din exemplele pentru care ne-am spart în două de râs. Sunt faini omuleţii noştri din partea aia şi, din preţurile de le au la revizii, am dedus că au şi viaţa faină. Au fost multe, multe faze, unele antologice, altele de film, dar ori nu le mai ţin minte, ori n-au haz să fie povestite, ori trebuia să le vedeţi cu ochii voştri. Ne-am întins până spre 3 dimineaţa, cu bere, bancuri şi-alte glume. De undeva, de sus, apare Wolfman: „Bă, nu jucăm o mimă?”. Lumea şi-a văzut de treabă preţ de juma’ de oră, tot acest răstimp, drăgălaşul nostru coleg mai încercând adunarea cu aceeaşi întrebare. În jur de 4 fără ceva Wolfman primeşte un telefon. „Da! Da! Aici, unde să fiu? Păi, joc! Nu, mamă, joc, cum boala? Acuma! Uite, mişc! Bine! Bine! Pa!” „Bă”, face el cu urme de îngrijorare către noi, „m-a văzut nevastă-mea pe geamu’ de la cameră că stau ca statuia lu’ Ştefan aci, că io i-am zis că nu mă duc cu ea în cameră şi vin la o mimă cu voi. A văzut că nu mişc nimic aci şi mi-a zis că, dacă în 5 minute nu mă apuc de mimat, să mă duc în cameră, la progam.” Am leşinat de râs şi, pentru binele lui Wolf, ne-am apucat de mimări. În jur de 5 dimineaţa, ora pe stil nou, am simţit că trebuie să dorm câteva ore, pentru că, pe la 9:30, urma să-mi iau fetele şi să cobor către Bucale. Deci, Ilenuca mamă, mie-mi place Treisuteşaişoptu’ (ştiţi voi, autobuzu’ de la Drumu’ Taberei la Cosmonauţilor) de ţi-l trăseşi, să vă ţie Dumnezeu sănătoşi şi fericiţi, alături de mamă, fată, fraţi şi alte neamuri, dimpreună cu noi, ăştia de te ştim şi te/vă iubim! Hai, s-aveţi arcuri ţapene (la patu’ ăla de beton, he-he!) şi să ne revedem cu şi mai bine!

La mulţi ani şi să trăieşti, tătuţule!

Mulţumesc frumos, tătuţelor şi tătuţilor, vă pupez şi vă stimez! Să ne vedem sănătoşi la o sămânţă, suc sau alte alea!

Probleme stringente mă ţinură până la astă oră departe de relatarea întâlnirii de aseară. Prin urmare, purced la naraţiune. Se făcea seară, aşa, şi începea a fulgui când mi-au permis sorţii să o tai către Polivalentă. „Nu e nimeni în parcare, bă, unde pielea mea se mai întâlnesc ăştia?”, aud în telefon o voce de demulturi, plină de miere şi senzualităţi. O mai ţineţi minte pe Mari D? Ha? Ei, bine, ai ei era vocea, fraţilor! "Eşti vieeee!", mă bucur eu sincer. "Da' ce credeai, bă? Sunt tânără şi-n putere, mai am de făcut destule!" „Deci, cât e ceasu’ la voi în cartier?”, revin într-o secundă ceva mai lungă. „Cât e bă, ceasu’?”, o aud pe amazoană întrebând un personaj aflat pe lângă ea, p-acolo. „Cât, ai?” „Trei cu cinci, fără doi plus şaptăşpe... Opt şi un sfert!”, se aude vocea care-i şoptea damei. „Opt şi cinşpe, bă! Deci?”, revine juna hotărât. „Ai încercat la Diamond?”, încerc eu o ultimă variantă. „Aha! Mersi! Hai la Diamond, bă!”, apuc eu să mai aud. După un minut şi două secunde, numărate, alt ţâr, aceeaşi voce sublimă şi dătătoare de fiori în izmene: „Bă, îţi baţi joc de noi sau ce?”. „Sau ce, că de bătut joc nu poate fi vorba!”, mă risc eu c-o glumă. „Vezi că Pixelu’ e făcut muci de supărare, iar eu nu mă simt bine deloc. Iar când oi da ochii cu tine, nici tu nu o să te simţi, da?” „Aaa... De Pixel zici?”, mă bucur eu la gândul că o să-l revăd pe minunatul nostru coleg într-ale Daewoo-ului. „Da, de el. Vezi, nu te-apuci să zici la vreunul/vreuna, da?”, m-a tăiat Mari la bucurie. „Păi, nu vii cu el?”, încerc eu o flotare logică. „Ba da, da’ să nu le zici că suntem tughezăr!” „Păi, sunteţi?” Urmează o pauză de partea cealaltă a semnalului. „Deci, unde se întâlnesc ăştia?”, revine Mari în receptor. „Dă număru’ la unu’ de ştii că vine sigur.” „Vaxxi!”, zic. „Vaxxi!”, zice ea. „Pa!” „Pa!” Eram pe la liceul Şincai când intră şi Vaxxi în schemă. „Nenea, vezi că nu suntem la Diamond, ci la Moment’s, e pe stânga cum vii, pe dreapta cum ieşi, lângă Palatu’ Copiilor, în stânga rondului, un pic înainte de semafor, vezi maşinile noastre, o parchezi pe unde poţi şi vii, da?” „Drace! Ce se va alege de ţara asta?”, am zis în sinea-mi, un pic uimit de exactitatea descrierii. „OK! Mersi frumos!”, revin cu voce tare şi bag într-a treia. Am făcut rondu’ de doo ori, că n-am văzut Moment’su’ mamii lor: prima oară era un autobuz, iar a doua oară o maşină de gunoi ce m-au obturat la nervu’ optic. A treia oară, în pur stil românesc, a fost cu noroc, că m-am oprit în rond şi-am întrebat un taximetrist cu care mă împrietenisem de câte ori trecusem pe lângă el. Am tăiat linia dublă, am parcat Matizetele între două frigidere (Logan, pentru ăi de au uitat) şi am purces către Diamond. Ăăă, Moment's, pana mea! Fum, căldură, ceva consumatori, nişte neni simpatici şi degrabă aducători de ceaiuri, un acvariu, câteva gagici... Da’ unde-s ai noştri, tată? Întreb un nene, ridică din umeri, întreb pe altul şi-mi arată locurile de premianţi, din fundul sălii: „Ţii matale linia asta, o iei după săgeţi şi când ajungi la veceu, faci dreapta! Eh, acolo dai de ăia ai matale!”. Scot şapca, mulţumesc frumos şi o iau la picior. Aşa era: ai noştri, drăgălaşii, prinseseră locuri în primul rând din faţă, la veceuri! Ş-o iau în ordinea pupăturilor: Joyride, fost virgin, actual cu Xena, Xena, fata aia deşteaptă ce l-a fraierit pe unu’ Joyride, Pixel cu un pahar doldora de vin, Mari D cu Pixel, Ilenuca cea zglobie, Ami cea cu du-te-ncolo, vajnicul Vaxxilian, Victimitza cu trup fin şi două noutăţi, simpatice, de altfel, Big2shae şi a sa pretenară. După pupăturile de rigoare s-a trecut la ordinea de zi: cum e după nuntă (Xena cu ăla al ei), cum e înainte de nuntă (Mari D şi Pixel), cum e (Ami), cum nu e (Ileana). De VV (Vaxxi & Victimitza) n-am ce să zic că au fost mai tot timpul pe modul „Încins”, mai ales după asumarea unei pizze uriaşe (Vaxxi) cu rucola (Victimitza, de unde şi silueta invidiată de mai toată lumea prezentă). Pe ăia doi mici şi noi, cel puţin din punctul meu de vedere, că nu i-am mai zărit, îi las, deocamdată. Trebe să ne mai vedem la ochi ca să-i luăm la disecat. Revenim la ai noştri, clasici. Xena and Xenu’ Mi s-a confirmat de către Xenu’ (Joyride, pe numele lui/ei de fată) că personajul cu coaie din familia lor este, evident, Xena. Curajosul nostru coleg n-a reuşit nici până în ziua de azi să-şi câştige dreptul la a-şi pune numele pe uşa apartamentului, darmite pe paşaport, carte de alegător ori ce alte mijloace de identificare or mai exista. Însă, aşa cum mi-a mărturisit printre lacrimile generate de emoţia revederii, nu i-a murit Speranţa de tot, că aşa a botezat-o după însurătoare. Încă mai are spasme de întărire dimineaţa, înainte de primul tramvai. Xena, fată cu biznisu’ în sânge şi cu magnetu’ pe mânuţe, a fost foarte aproape să mă deposedeze de eşarfa-fular care-mi protejează coardele vocale şi amigdala stângă de frigul nocturn. Am dedus, astfel, că măritişul cu Joyride nu i-a produs bucuria scontată şi, probabil, promisă de respectivul. Şi ea tot la Speranţa trăgea nădejde, a lui Joyride, mă gândesc. Oricum, stimaţilor, au rămas aceeaşi drăgălaşi pe care-i ştiaţi, dacă nu şi mai dihai, he-he! Mari D and Pixel Ce să vă zic? To be or not to be, Pixel with Mari D? Să le fie de bine, zic. Un sâmbure de adevăr o exista p-acilea, că Mari D prea era bucuroasă din cale-afară, iar Pixel, săracu’, prea îi venea să dea peste cap pahar după pahar de vin! Deduc că şi ăştia or avea ghinionul celor de vă zisei mai 'nainte, adică să transforme o prietenie vioaie într-o căsătorie fără vână. Treaba lor, să fie sănătoşi, bravo lui Mari, că-i fată orientată, bravo şi lu’ Pixel, că ştiţi cum se zice: zâmbeşte acuma, mâine poate fi şi mai rău, he-he! Mi s-au elucidat şi adunările şi scăderile de le auzeam în telefon când am vorbit cu Mari. Era vorba despre ceasul cu Sr (Stronţiu) sărăcit al lui Pixel, care, din cauza radioactivităţii, n-are limbi, ci nişte fotoni umblători pe un ecran negru, care ţine microunda înăuntru. El ştie ce draci de ore citeşte, chestia e că le nimereşte, da’ până-i iese socoteala, deja trece un sfert de oră. Deci, dacă-l întrebi pe Pixel „Pixele, tată, ia zi-mi, rogu-te, cât e ceasu’?”, apasă pe un buton, începe reacţia, se aprind nişte fotoni coloraţi p-acolo şi începe ăsta să facă socoteli cu abacu de durează între cinşpe minute şi un sfert de oră. Care vasăzică, îi iese ora exactă, da’ acum un sfert de oră. Chestia nu părea să-l afecteze pe Pixel, probabil, fiind marcat de pasul pe care urmează să-l facă. Încă mai tragem nădejde, unele la Pixel, alţii la Mari D, he-he! Ami Ami, dragii moşului, vrea ca la Moeciu. Da’ nu ca anu’ ăsta, ci ca acu’ nu ştiu câţi ani, când era ea ofiţer de cavalerie. Urmează să vedem ce îi va rezerva viitorul. Va urma. Ileana Regina nopţilor Bucureşti-Olteniţa nu mai vrea ca la Moeciu, vrea într-un pat care să fie ceva mai solid ca ăl de-acu’ două nopţi. A fost bine, chiar foarte bine, singurul impediment fiind patul, şubred pe alocuri şi dătător de dureri de şale. Na! Dacă era perfect, nu mai aveai amintiri pe care să ni le împărtăşeşti, nu? Lasă, n-au intrat zilele-n sac! Încă mai ai vână, deci, tragem nădejde că o să ne mai pui la curent cu noile descoperiri anatomice, luminate sau nu cu lanterna. Mi-a făcut bine întâlnirea de-aseră, zău! Am râs cu mari lacrimi, a fost ca pe vremuri, am vorbit, normal, la liber, am băut ceai la greu, iar la doişpe noaptea, după ce se înşiraseră băieţii de la bar lângă noi, privindu-ne cu ochi canini, rugători, ne-am strâns la fizicuri şi am tăiat-o care pe unde avea treabă sau ceva de visat. Dinspre mine, am visat că dădeam nişte atacuri pe „Triburi”, da’ cred că ăsta era visul Ilenei. Te pomeneşti că ea o fi visat că e fugărită de măciuci, că aşa stabilisem că va fi visul meu. Dacă o vedeţi zâmbind, înseamnă că mi-a furat visul. Sau nu, he-he! Un uichend fain să aveţi şi voi, şi cei dragi!

E cum zice Maestrul Tolinescu! Am avut acelaşi şmecherez timp de câteva ore. Am rămas într-o intersecţie din Tei. Se duseseră diodele după 63.000 km. Distracţia la service a costat 3 milioane plus 400 de mii la ăi de s-au chinuit să dea jos alternatorul. Nu ştiu dacă e mult sau puţin, dar e din nou viu!